Redactor: Amalia Căzănaru
Grafician: Diana Gherghina
Tehnoredactor: Diana Moisescu
TNT-ul este adesea confundat cu dinamita, majoritar din cauza apariției simultane în secolul al XX-lea. Această confuzie dintre cele două a fost întărită și de industria desenelor animate, în prealabil de Bugs Bunny, unde orice formă de explozibil era considerată TNT, de la bețele de dinamită la butoaiele de pudră neagră; acțiunea celor de la Looney Tunes a fost justificată prin faptul că acronimul era mai scurt, mai memorabil și nu necesită alfabetizare. Lăsând toată această ceață creată de generalizarea celor două ca fiind același lucru, în realitate ele au un singur punct comun: sunt explozivi mari.
Trinitrotoluenul sau 2,4,6-trinitrotoluen este un compus chimic folosit frecvent ca exploziv. Este fabricat prin nitrarea totală a toluenului și are formula C6H2(NO2)3CH3. În practică mai este cunoscut și sub denumirea de trotil. TNT-ul a fost preparat pentru prima dată în 1863 de către chimistul german Julius Wilbrand și folosit inițial ca un colorant galben. Potențialul său ca exploziv nu a fost atât de apreciat din cauză că este foarte greu de detonat.
TNT-ul este unul dintre cel mai frecvent utilizat exploziv pentru aplicații militare și industriale. Este de prim rang în mare parte datorită insensibilității sale la șoc și frecare, ceea ce reduce riscul unei detonări accidentale, în comparație cu alți explozivi cu sensibilitate ridicată, cum ar fi nitroglicerina. TNT-ul se topește la 80°C , cu mult sub temperatura la care se poate detona spontan, permițându-i să fie turnat, precum și în condiții de siguranță combinat cu alți explozivi. TNT-ul nu absoarbe și nu se dizolvă în apă, ceea ce îi permite să fie utilizat eficient în mediile umede. În plus, este mai stabil în comparație cu alți explozibili puternici.
Dinamita este un exploziv detonant alcătuit din nitroglicerină, ca substanță explozivă principală și dintr-un adaos care o fixează sau o leagă pe aceasta. Explozivul a fost produs pentru prima oară în localitatea Krümmel de lângă Hamburg în anul 1867 de către chimistul și cercetătorul suedez Alfred Nobel, fiind patentat în octombrie. La descoperirea dinamitei, Nobel nu s-a gândit că aceasta va fi utilizată și în scopuri militare.
Descoperirea lui Nobel demonstrează că dinamita depășește cu mult puterea de explozie a prafului de pușcă. Dinamita este mai ușor de transportat decât nitroglicerina pură. Are o putere de explozie considerabilă, ceea ce a determinat utilizarea ei în industria minieră, la construirea drumurilor și tunelelor prin munți etc. Există foarte multe rețete de dinamită pentru diferite aplicații, de diferite puteri în funcție de concentrația de nitroglicerină.
În ultimele decenii, dinamita a fost înlocuită cu nitratul de amoniu care este mai ieftin de produs și are o siguranță mai mare la manipulare, având aceeași putere de explozie ca și dinamita.
Apariția celor două a schimbat radical lumea de la acea vreme, având un impact semnificativ asupra industriei miniere, cât și asupra infrastructurii. Ambele au adus beneficii, în limita utilizării în scopuri bine determinate și fără conotații ucigașe. Fără patentarea acestor două explozibile evoluția industrială posibil să nu fi atins cotele pe care le are astăzi, dar există și probabilitatea ca, fără de acestea, oamenii de știință din acele timpuri să fi descoperit alte forme de explozibili mai slabi sau chiar mai tari.
O mică curiozitate despre fabricile de muniție din vremea Primului Război Mondial o reprezintă cazul „fetelor-canar”. După izbucnirea războiul, majoritatea bărbaților s-au înrolat în armată, lăsând astfel locurile de muncă din fabrici soțiilor. Sarcinele atribuite lor variau de la delicate la foarte grele. De exemplu, angajatele care manevrau substanţe chimice deosebit de periculoase nu purtau echipament de protecţie, astfel că, în timp, datorită expunerii îndelungate la vaporii de TNT, pielea lor devenea galbenă, iar părul lor se înverzea sau, în unele cazuri, cădea.
Datorită acestor transformări prin care trecea corpul lor, angajatele fuseseră poreclite ,,fetele-canar”. În perioada Primului Război Mondial, în Regatul Unit, s-au înregistrat numeroase cazuri de copii care s-au născut având pielea de culoarea galbenă, datorită faptului că mamele lor fuseseră angajate în fabricile de muniţie. Iniţial, medicii pediatri susţinuseră că aspectul neobişnuit al pielii copiilor va dispărea în timp, însă acest lucru nu s-a întâmplat în niciunul dintre cazuri.
Deşi ar părea ciudat, muncitoarele nu se temeau de faptul că pielea lor devenea galbenă sau de faptul că urmau să dea naştere unor copii cu probleme, ci mai mult de riscul producerii unor explozii în interiorul uzinelor. Cel mai grav accident de acest tip s-a produs în anul 1918, în fabrica de muniţie din Chilwell. Atunci, peste 130 de oameni şi-au pierdut viaţa. Se estimează că, în fiecare săptămână, în uzinele producătoare de armament mureau, în medie, câte două femei. Multe dintre angajate nu tolerau condiţiile inumane de muncă şi îşi părăseau posturile, în timp ce alte muncitoare lucrau până în momentul în care organismul lor ceda definitiv. Pentru a stimula moralul angajatelor, directorii fabricilor organizau competiţii sportive, la care participau nu doar angajaţii din uzinele producătoare de muniţie, dar şi cei din alte întreprinderi industriale.
Astfel, dinamita și TNT-ul au fost „puterile” secolului XX, importanța lor menținându-și poziția până astăzi; au explodat la propriu industria vremii, lansând un nou drum către cercetare și cunoaștere.
Comments